PERVERŞII DIN NOI ŞI MAI PRESUS DE NOI

Azi am auzit un banc teribil, care spune despre natura umană mai mult decât o sută rotundă de tratate.

Ia ascultă:

Un zoofil, un sadic, un necrofil şi un masochist stau la taclale.

-          Mamă, exclamă zoofilul, să am acum, aici, o pisică… gingaşă foc… cu blăniţă moale şi codiţă stufoasă … ce i-aş mai face! … (Ştiţi voi, tot tacâmul posibil!)

-          Şi după ce ai terminat tu, continuă sadicul, aş înşfăca-o de coadă! Şi i-aş face o mie de chestii tari! Şi aş izbi-o de toţi pereţii! Până ar rămâne ţeapănă!

Necrofilul atât aşteaptă:

-          Da! Da! Şi după aceea ar fi rândul meu! Şi cum ar fi aşa rece, şi ţeapănă … i-aş face şi eu tot ce i-aţi făcut voi!

Masochistul le aruncă o privire galeşă şi întrebătoare:

-          Miauuuu?

Sunt sigur că râzi. Chiar râzi de te spargi, şi bine faci, căci este un banc minunat. Râsul uşurează spiritele şi îndreaptă moravurile. Şi acum, dacă ai terminat, şterge-ţi lacrima din colţul pleoapei şi întreabă-te: ce legătură are bancul acesta cu tine?

Nimic, vei spune. Tu nu eşti nici zoofil, nici sadic, nici necrofil şi nici masochist. Într-un cuvânt, tu eşti un  om „normal”.

Oare? Cât de „normal”?

Când a fost ultima dată când ai dat atenţie unor porniri care erau cu mult sub nivelul umanităţii din tine? Când ne coborâm spre animalitate în domeniul sexual devenim „zoofili”. Unii cataloghează această pornire direct ca fiind o boală. Dar când ne aflăm la nivelul animalităţii în multe alte domenii, nu suntem oare la fel de bolnavi?

Sunt destui bipezi falnici care sunt impregnaţi de seve animalice în multe alte domenii ale existenţei lor. Ia gândiţi-vă la grobienii care sunt în stare să-ţi taie gâtul fiindcă le-ai călcat pe proprietate (sau pe ceea ce spiritul lor mărginit defineşte drept teritoriu propriu), sau ai atins din pură greşeală rabla de maşină la care ei ţin ca la ochii din cap.

Ei nu iubesc pisicuţele gingaşe şi apetisante; în schimb, hrănesc în ei şi iubesc la nebunie câte un animal ţepos şi rapace, corcitură de arici şi crocodil. Ei trăiesc în adevărat incest cu acest animal, căci acea creatură de infern este nici mai mult nici mai puţin decât ei înşişi!

Poate nu te simţi deloc sadic? Ei, aici chiar că te-am prins! Păi, când animalul din tine s-a dezlănţuit ultima dată, cum te-ai comportat?

Iertaţi-mă, dragele mele necuvântătoare! E o simplă figură de stil să asemui pe aceşti umani cu voi,  care sunteţi de fapt blânde, şi drepte, şi mereu în armonie cu rostul existenţei voastre!

Să revenim la sadicul nostru. Deci, spune cinstit, câtă vreme a trecut de când ai fost ultima dată sadic, adică grosolan, neîndurător şi crud? Probabil că nu ai bruscat fizic pe nimeni : dar nu acesta este sadismul cel mai calificat! Dimpotrivă, sadismul atins de perfecţiune este cel psihic, atunci când cu răutate împiedicăm pe cineva să facă ceea ce doreşte sau, şi mai rău, când obligăm cu încăpăţânare pe cineva să facă ceea ce dorim noi.

Desigur, tu nu faci aşa ceva, doamne fereşte! Dar atunci când îţi obligi copilul să meargă la patinaj când el ar dori să stea cu ochiul lipit de lunetă, sau când îl obligi să mănânce toţi fulgii de porumb din farfurie, când el ar dori pâine şi brânză, şi faci astea timp de zile, săptămâni şi luni-ce nume putem să găsim pentru purtarea ta? Tu te pregăteai să pavezi cu intenţiile tale bune câţiva kilometri din drumul spre iad, şi iată că vin eu să te acuz de sadism!

Bunica mea mi-a terorizat copilăria cu sloganul culinar: „Mănâncă tot din farfurie, că nu avem porci!” Lăsând la o parte faptul că mi-au trebuit 30 de ani ca să scap de cele 30 de kilograme în plus, vă puteţi imagina că toată acea mâncare pe care o băgam în mine fără nici o tragere de inimă o vedeam ca pe o manifestare de sadism din partea bunicii mele (nu o numeam aşa, dar vă daţi seama că eram cât se poate de nefericit!).

Şi acesta nu este decât un mic exemplu nevinovat, care dispare ca fructul păpădiei în bătaia vântului în faţa nenumăratelor dovezi de sadism pe care le aflăm din mass-media sau le constatăm cu proprii noştri ochi în jurul nostru. E o sămânţă a răului pe care doar arareori educaţia reuşeşte s-o smulgă din sufletul nostru chinuit de angoase. O ai şi tu, cititorule, şi te îndemn să inspectezi cu minuţiozitate lăcaşurile tale ascunse; te poţi îngrozi ce găseşti acolo!

Ce te faci acum cu necrofilia? Ptiu, ce scârnăvie! Auzi acolo, să-şi placă mortăciunile! Şi uite aşa te cuprinde o greaţă copleşitoare, şi nu te gândeşti defel că şi tu eşti îndrăgostit de tot felul de mortăciuni. Şi ca să nu te apuce greaţa şi de propria ta persoană, stai să-ţi explic.

Este adevărat că existenţa îţi este chinuită de tot felul de nostalgii şi regrete, născute din amintirea acelor momente în care zburai mai sus decât norii şi pe care acum nu le mai găseşti nicăieri? Nu ai acumulat în suflet atâtea renunţări şi înfrângeri, încât de-abia mai este loc pentru o rază firavă de lumină, venită oblic şi nicidecum dinspre viitor?

Perversitatea situaţiei este că de fapt ne iubim aceste dureri, pentru că sunt ale noastre şi nici nu putem să le înlocuim cu trăiri noi, luminoase, proaspete ca roua de pe florile încă nedeschise. Şi atunci trăim în bună înţelegere cu ele, le ştergem din timp în timp de praf, scăpăm o lacrimă şi un oftat, şi apoi ne desenăm pe faţă acelaşi surâs tâmp şi jovial, care înşeală poate pe toată lumea, dar nu oglinda în care te priveşti atunci când te faci frumos.

Nu-şi fie frică să trăieşti! Nu-ţi fie frică să-şi asumi în fiecare zi un risc nou: chiar riscul dezamăgirii sau al înfrângerii este joacă de copil atunci când îl înnoieşti în fiecare zi! Nu-şi fie teamă să iubeşti şi să cauţi frumuseţi; numai în felul acesta trupul tău va înceta să se plimbe prin lume ca un  sicriu luxos al amăgirilor trecute.

Atât de îmbâcsite vă sunt sufletele, încât numai Herakles ar putea să le mai cureţe, întocmai cum a făcut cu grajdurile regelui Augias. Deviaţi şi voi un râu prin grajdurile întunecate ale sufletului vostru; este râul vieţii adevărate, impetuos şi tumultuos, singurul remediu al iubirii voastre pentru mortăciuni!

Şi pentru a spune o vorbă şi despre nefericitul care era gata să joace rolul pisicuţei din bancul nostru, să spunem că nu este unul dintre noi care să nu fie, în măsură mai mare sau mai mică, masochist. Adică, să ne complăcem în situaţii umilitoare, în care suntem manipulaţi de alţii şi de interesele lor, sau de propriile noastre angoase şi neputinţe. Altfel, nu am putea să ne iubim cu atâta înverşunare înfrângerile; nu am putea să trăim liniştiţi în căsnicii care sunt adevărate închisori sau instrumente de tortură; nu am avea mândria bolnăvicioasă a umilinţei, neputinţei şi neînsemnării noastre.

Şi mai îndrăzneşti să râzi la un banc ca cel pe care l-am povestit! Câtă vreme nu eşti decât zoofil, sadic, necrofil sau masochist, în forme mult mai perverse decât cele sexuale, nu ai decât un singur drept: să plângi şi să te întrebi dacă mai ai vreo şansă de scăpare!