PE CINE AJUT EU?

De multă vreme sunt frapat de o remarcă pe care o aud de la străini care vizitează România, sau de la români care revin acasă după mult timp: „peste tot pe stradă nu vezi decât oameni trişti. Care să fie explicaţia?”

Desigur, această remarcă nu are aplicabilitate în cazul tinerilor; tinereţea este o stare veselă prin definiţie. Chiar dacă este simplă hlizeală, sau încrâncenat „haz de necaz”, tineretul expune o imagine de continuă şi frenetică veselie.

Pentru ca mai apoi, pe nesimţite, să treacă în rândurile celor care defilează trişti, sau terni, sau mohorâţi, prin modestele noastre àgore, întărind rostul întrebării de mai sus.

Desigur, viaţa înseamnă suferinţă. Cu cât trăieşti mai lung, sau mai intens, suferinţa te însoţeşte ca un prieten de nedespărţit. Cu cât şirul anilor este mai lung, devii un sarcofag umblător al durerilor trecute, prezente şi viitoare. Momentele de fericire adevărată sunt tot mai puţine, oaze derizorii într-un deşert care pare a nu se mai sfârşi.

Pentru ce au ajuns românii în situaţia de a oferi imaginea unui popor trist, apăsat de soartă? Răspunsul nu poate fi decât extrem de complex, fiindcă trebuie să ia în seamă tot felul de elemente, începând cu tristeţea metafizică a celui mai bătrân popor al Europei, trecând prin secolii de oprimare sălbatică din partea marelor imperii, terminând (poate) cu deruta morală a unei naţiuni care în doar un secol a schimbat de două ori, şi în condiţii dintre cele mai tragice, orânduirea.

Tristeţea este, poate, strâns împletită în însăşi urzeala sufletului românesc (să nu uităm, una dintre cele mai gingaşe izvodiri ale acestui suflet este conceptul de „dor”). Poeţii noştri au dat şi ei glas acestei tristeţi. Lucian Blaga: „Sus stelele cele mai treze/aprind cărbuni de diochi./Subt straşina vremii voi creşte/încet, ca o lacrimă-n ochi.”

Dacă în această formă extrem de poetică tristeţea este sublimă, ce ne facem cu tristeţea cotidiană, care se plimbă pe stradă sau locuieşte în vecini?

Românii sunt trişti fiindcă nu ştiu cum să ţină departe de murii vieţii lor suferinţa, îndoiala, teama, frustrarea, nemulţumirea, amărăciunea.

Românii sunt trişti fiindcă nu ştiu cum să aducă în viaţa lor mulţumirea, împăcarea, bucuria curată, fericirea măruntă. Românii nu ştiu cum să valorizeze lucrurile bune din viaţa lor, nu ştiu cum să pozitiveze situaţiile de viaţă care par dăunătoare.

Şi, mai presus de toate acestea, românii nu ştiu nici cum să ceară ajutor. Cu alte cuvinte, ei ştiu doar să se adreseze medicului, atunci când suferinţa a devenit de nesuportat, sau să migreze pe tărâmul m agiei, făcând apel la vrăjitoare, descântătoare, sau la amulete vindecătoare sau protectoare oferite de duhovnicii de meserie.

Resursa cea mai importantă a fiinţei umane, cugetul dublat de voinţă conştientă, şi care este de fapt singura resursă cu adevărat omenească, este cu desăvârşire ignorată. Medicii prescriu fără ezitare noile medicamente produse de cea mai înfloritoare industrie a omenirii, vrăjitoarele bolborosesc mai abitir şi scot mai mult „argint viu”, duhovnicii îşi înnoiesc stocurile de amulete făcătoare de minuni. În tot acest timp, raţiunea omenească, capacitatea omului de a-şi înţelege viaţa, de a lua hotărâri privitoare la viaţa sa, şi de a găsi acele căi de acţiune care să permită ducerea la bun sfârşit a acelor hotărâri... ei bine, toate acestea sunt ignorate.

Acesta este rostul consilierii sofiologice. Începe cu un strigăt: „Oameni buni, opriţi-vă din trista şi oarba voastră zbatere!” Continuă cu un îndemn: „Hai să ne aşezăm cu linişte, şi să desenăm tabloul vieţii tale”. Sugerează o certitudine: „Izvoarele existenţei tale pot fi cunoscute, şi ele pot fi curăţate de putregaiul suferinţei fără rost”. Se încheie cu un îndemn: „Hai să făurim împreună lumina cu care vei putea să-ţi luminezi, prin voinţa ta, drumul vieţii”.

Cui adresez acest îndemn? Tuturor celor care suferă, dar care în acelaşi timp înţeleg că nu-i vor ajuta cu adevărat nici chimicalele medicilor, nici vrăjile sau alte proceduri mistice sau magice, şi care simt în ei suficentă tărie să îndure adevărul existenţei.

Aceştia sunt oamenii pe care eu pot să-i ajut.

CERCUL CARE SE INCHIDE

(Extras din ÎNGHITE PLATON, NU PROZAC de Lou Marinoff)

(…) Nu vi se pretinde să cunoaşteţi anumite filosofii- aceasta cade în sarcina mea. Sarcina voastră constă în dezvăluirea problemei şi în manifestarea voinţei de a o investiga filosofic. Dialogul - intern sau extern– vă va ajuta să interpretaţi, să rezolvaţi sau să controlaţi problemele care vă preocupă. Nu sunt un medium capabil de a vă pune în legătură cu filosofi dispăruţi, ci ghidul vostru către ideile, sistemele şi rezultatele meditaţiilor lor profunde. Odată ce veţi face cunoştinţă cu acestea, ele vă vor sluji cu succes în tratarea situaţiilor care vă apar în cale.

Am ajuns la concluzia că nici ştiinţa, nici religia nu pot da răspunsuri tuturor întrebărilor noastre[i]. Potrivit psihoterapeutului filosof Victor Frankl, aceasta duce la un „vacuum existenţial” din care omul mediu are nevoie de o nouă cale de ieşire:

Din ce în ce mai mulţi dintre pacienţii noştri ne umplu clinicile şi cabinetele de consultaţii plângându-se de o goliciune interioară, un sentiment al totalei lipse de sens a vieţii lor. Am putea defini vacuumul existenţial ca fiind frustarea a ceva ce poate fi socotit forţa motivaţională elementară în om şi pe care am putea-o numi... voinţa sensului.

Frankl foloseşte sintagma „voinţa sensului” cu scopul de a se pune în paralel cu două idei centrale ale psihologiei: „voinţa de putere” a lui Adler şi „voinţa plăcerii” a lui Freud. Însă, după cum a prevăzut Frankl, ceva încă mai adânc se afla în miezul problemei centrale cu care se confruntau cele mai multe persoane, iar tratamentele medicale, psihologice şi spirituale nu erau suficiente pentru a o soluţiona.

Cândva, adresam întrebările privitoare la sens şi moralitate unor autorităţi tradiţionale, însă acestea s-au erodat. Un număr din ce în ce mai mare de oameni au încetat să se mulţumească cu acceptarea pasivă a dictatelor dogmatice ale vreunei zeităţi inscrutabile ori a statisticilor impersonale ale vreunei ştiinţe sociale imprecise. Întrebările noastre cele mai profunde rămân fără răspuns. Mai rău, credinţele noastre se manifestă neexaminate.

Alternativa o constituie practica filosofică. A venit vremea unui mod nou de a privi lucrurile; în fapt, calea cea nouă descrisă aici este străveche, de mult uitată şi doar de curând recuperată. Odată cu intrarea în noul mileniu, noi sfârşim de parcurs cercul complet.

                Nu ne vom opri din explorare

                Iar finele tuturor căutărilor noastre

                Va fi sosirea noastră la locul din care am pornit

                Şi cunoaşterea lui pentru întâia oară. (T.S. Eliot)

[i] Una dintre caracteristicile traumatizante ale epocii noastre este accea că răspunsurile nu s-au înmulţit, în timp ce întrebările par să ne copleşească tot mai mult… (n.n.)

---

NU TOTUL ESTE O BOALA

(extras din ÎNGHITE PLATON, NU PROZAC de Lou MARINOFF)

Cu toţii tindem să visăm cu ochii deschişi. Atunci când copilul tău nu e atent la şcoală, el suferă de tulburare de deficit hiperactiv al atenţiei. Iar dacă te plângi cu privire la acest gen de diagnostic, suferi de tulburare de negare a tulburării de deficit hiperactiv al atenţiei.

(În 1987 Asociaţia Amerciană de psihiatrie a votat, ca afecţiune mentală, tulburarea de deficit hiperactiv al atenţiei. În 1996, s-a estimat că 5,2 milioane de copii – 10 procente dintre copiii şcolari amerciani – au fost diagnosticaţi cu acest sindrom. Soluţia „vindecării” acestei „epidemii” este Ritalin, ale cărui producţie şi vânzări – şi efecte secundare de coşmar – au atins proporţii colosale. Rezultatul este grozav pentru industria farmaceutică, însă nu şi pentru copii.)

Una dintre problemele catalogării acestei abordări drept ştiinţifice este că respectivele aşa-numite tulburări nu sunt testate potrivit niciunui criteriu ştiinţific. Declararea sau supoziţia existenţei a ceva în absenţa suportului evidenţei reprezintă ceea ce filosofii numesc „reificare”. Psihiatrii şi psihologii sunt experţi în reificarea sindroamelor şi tulburărilor: le visează, apoi descoperă simptome la subiecţi, pe care le denumesc evidenţă a faptului că boala există. Indiferent care ar fi beneficiul grupării simptomelor în acest fel, există totodată şi un mare dezavantaj: ea seacă forţele căutării, făcându-ne să credem că deţinem răspunsuri pe care nu le avem. Te simţi nefericit fără motiv? A, acesta este un sindrom depresiv nemediat, îl întâlnim tot timpul. Îţi place să baţi darabana cu degetele pe tăblia mesei? Atunci suferi de tulburare digitală percusivă. Din nou, pragmatismul vine să întrebe: „Unde ne duc oricare dintre acestea?”

Ce dacă eşti o femeie care iubeşte prea mult, sau dacă ai sindromul Peter Pan, ori dacă soţul tău vine de pe Marte? Oricare dintre cărţile de întrajutorare, care-şi merită numele, îţi promite autoperfecţionarea, îmbunătăţirea, în general, a vieţii. Însă, în modul în care este constituită în prezent, psihologia – şi, îndeosebi, psihologia populară – nu deţine instrumentele de care ai nevoie pentru a aplica tabloului general al vieţii tale analizele de profunzime de care ai nevoie. Psihologia te poate duce doar până aici, indiferent ce-ţi promite coperta ultimului bestseller.  Pentru a integra fiecare analiză de profunzime imaginabilă (cea psihologică fiind doar una dintre ele) într-o privire coerentă, utilizabilă, asupra vieţii şi într-o abordare a acesteia – pe scurt, o filosofie personală – ai nevoie de... filosofie. Mulţi dintre clienţii mei au parcurs deja drumuri lungi de travaliu psihologic şi, chiar dacă au extras beneficii pregătitoare din acesta, niciunul nu a ajuns la un sentiment de pace interioară cu ajutorul psihologiei. (...)

Nu există tabletă care te ajută să te găseşti pe tine însuţi, să-ţi atingi ţelurile ori să faci ceea ce este drept.  Dacă rădăcina problemei tale este de natură filosofică, nimic de pe raftul farmacistului nu-ţi va aduce o alinare de durată.

LA CE ŞI CUI TREBUIE SĂ-I FOLOSEASCĂ ÎNŢELEPCIUNEA?

(Extras din LES ETATS D’AME. UN APRENTISSAGE DE LA SERENITE de Christophe Andre)

Înţelepciunea nu este seninătatea permanentă: luciditatea şi empatia pe care le aduce pot face, dimpotrivă, să se reacţioneze mai puternic la o situaţie a cărei semnificaţie este văzută clar de persoana înţeleaptă. Înţelepciunea înseamnă să înţelegi în ce măsură anumite detalii discrete au un sens: a fi înţelept înseamnă să rămâi profund sensibil la nişte cât se poate de mici scene de umilinţă. Şi atunci, să intervii... Ea nu este aici pentru a ne împinge la o mare renunţare, nici la retragerea din lume ca în această butadă a lui Cocteau: „Ar fi înţelept să dormim până la acea gară terminus (moartea).  Dar, vai, traseul ne încântă şi ni se trezeşte un interes atât de nemăsurat pentru ceea ce nu ar trebui să ne servească decât ca distracţie, încât ne este greu, în ultima zi, să ne strângem bagajele.”

Ea constă, dimpotrivă,în faptul că ne ajută să rezolvăm dificultăţile, problemele şi enigmele vieţii omeneşti: doliuri, abandonuri, ghinioane, nedreptăţi, conflicte, boli, morţi, partaje... În faţa tuturor acestor evenimente, avem nevoie de ceva mai multă forţă şi luciditate decât de obicei. Dar nu este doar ceea ce se numea altădată încercările sorţii: în faţa şanselor noastre, a succeselor, a bucuriilor, a norocului  nostru, avem nevoie şi de înţelepciune, pentru a savura fără să ne înşelăm şi nici să nu ne ambalăm.

Şi, în sfârşit, ar trebui să o chemăm în toate acţiunile noastre zilnice, nu numai atunci când suntem destabilizaţi. De unde necesitatea de a se antrena pentru a înţelege şi a practica înţelepciunea în vreme calmă, pentru ca ea să ne poată fi de folos pe vreme rea. De aceea nu trebuie să dispreţuim micile înţelepciuni, eforturile sapienţiale obişnuite.

Practicarea înţelepciunii ne va juta în propria noastră existenţă. Dar vrând, nevrând, eventualele noastre momente de înţelepciune le vor putea servi şi altora, celor care ne vor asculta sau ne vor privi atunci. Uneori, în viaţă, suntem, pe drept sau pe nedrept, înţeleptul altcuiva. Înţeleptul sau antiînţeleptul, de altfel, pentru că putem să învăţăm şi observându-i pe alţii făcând ceea ce mai ales nu ar trebui să facă...

PERVERŞII DIN NOI ŞI MAI PRESUS DE NOI

Azi am auzit un banc teribil, care spune despre natura umană mai mult decât o sută rotundă de tratate.

Ia ascultă:

Un zoofil, un sadic, un necrofil şi un masochist stau la taclale.

-          Mamă, exclamă zoofilul, să am acum, aici, o pisică… gingaşă foc… cu blăniţă moale şi codiţă stufoasă … ce i-aş mai face! … (Ştiţi voi, tot tacâmul posibil!)

-          Şi după ce ai terminat tu, continuă sadicul, aş înşfăca-o de coadă! Şi i-aş face o mie de chestii tari! Şi aş izbi-o de toţi pereţii! Până ar rămâne ţeapănă!

Necrofilul atât aşteaptă:

-          Da! Da! Şi după aceea ar fi rândul meu! Şi cum ar fi aşa rece, şi ţeapănă … i-aş face şi eu tot ce i-aţi făcut voi!

Masochistul le aruncă o privire galeşă şi întrebătoare:

-          Miauuuu?

Sunt sigur că râzi. Chiar râzi de te spargi, şi bine faci, căci este un banc minunat. Râsul uşurează spiritele şi îndreaptă moravurile. Şi acum, dacă ai terminat, şterge-ţi lacrima din colţul pleoapei şi întreabă-te: ce legătură are bancul acesta cu tine?

Nimic, vei spune. Tu nu eşti nici zoofil, nici sadic, nici necrofil şi nici masochist. Într-un cuvânt, tu eşti un  om „normal”.

Oare? Cât de „normal”?

Când a fost ultima dată când ai dat atenţie unor porniri care erau cu mult sub nivelul umanităţii din tine? Când ne coborâm spre animalitate în domeniul sexual devenim „zoofili”. Unii cataloghează această pornire direct ca fiind o boală. Dar când ne aflăm la nivelul animalităţii în multe alte domenii, nu suntem oare la fel de bolnavi?

Sunt destui bipezi falnici care sunt impregnaţi de seve animalice în multe alte domenii ale existenţei lor. Ia gândiţi-vă la grobienii care sunt în stare să-ţi taie gâtul fiindcă le-ai călcat pe proprietate (sau pe ceea ce spiritul lor mărginit defineşte drept teritoriu propriu), sau ai atins din pură greşeală rabla de maşină la care ei ţin ca la ochii din cap.

Ei nu iubesc pisicuţele gingaşe şi apetisante; în schimb, hrănesc în ei şi iubesc la nebunie câte un animal ţepos şi rapace, corcitură de arici şi crocodil. Ei trăiesc în adevărat incest cu acest animal, căci acea creatură de infern este nici mai mult nici mai puţin decât ei înşişi!

Poate nu te simţi deloc sadic? Ei, aici chiar că te-am prins! Păi, când animalul din tine s-a dezlănţuit ultima dată, cum te-ai comportat?

Iertaţi-mă, dragele mele necuvântătoare! E o simplă figură de stil să asemui pe aceşti umani cu voi,  care sunteţi de fapt blânde, şi drepte, şi mereu în armonie cu rostul existenţei voastre!

Să revenim la sadicul nostru. Deci, spune cinstit, câtă vreme a trecut de când ai fost ultima dată sadic, adică grosolan, neîndurător şi crud? Probabil că nu ai bruscat fizic pe nimeni : dar nu acesta este sadismul cel mai calificat! Dimpotrivă, sadismul atins de perfecţiune este cel psihic, atunci când cu răutate împiedicăm pe cineva să facă ceea ce doreşte sau, şi mai rău, când obligăm cu încăpăţânare pe cineva să facă ceea ce dorim noi.

Desigur, tu nu faci aşa ceva, doamne fereşte! Dar atunci când îţi obligi copilul să meargă la patinaj când el ar dori să stea cu ochiul lipit de lunetă, sau când îl obligi să mănânce toţi fulgii de porumb din farfurie, când el ar dori pâine şi brânză, şi faci astea timp de zile, săptămâni şi luni-ce nume putem să găsim pentru purtarea ta? Tu te pregăteai să pavezi cu intenţiile tale bune câţiva kilometri din drumul spre iad, şi iată că vin eu să te acuz de sadism!

Bunica mea mi-a terorizat copilăria cu sloganul culinar: „Mănâncă tot din farfurie, că nu avem porci!” Lăsând la o parte faptul că mi-au trebuit 30 de ani ca să scap de cele 30 de kilograme în plus, vă puteţi imagina că toată acea mâncare pe care o băgam în mine fără nici o tragere de inimă o vedeam ca pe o manifestare de sadism din partea bunicii mele (nu o numeam aşa, dar vă daţi seama că eram cât se poate de nefericit!).

Şi acesta nu este decât un mic exemplu nevinovat, care dispare ca fructul păpădiei în bătaia vântului în faţa nenumăratelor dovezi de sadism pe care le aflăm din mass-media sau le constatăm cu proprii noştri ochi în jurul nostru. E o sămânţă a răului pe care doar arareori educaţia reuşeşte s-o smulgă din sufletul nostru chinuit de angoase. O ai şi tu, cititorule, şi te îndemn să inspectezi cu minuţiozitate lăcaşurile tale ascunse; te poţi îngrozi ce găseşti acolo!

Ce te faci acum cu necrofilia? Ptiu, ce scârnăvie! Auzi acolo, să-şi placă mortăciunile! Şi uite aşa te cuprinde o greaţă copleşitoare, şi nu te gândeşti defel că şi tu eşti îndrăgostit de tot felul de mortăciuni. Şi ca să nu te apuce greaţa şi de propria ta persoană, stai să-ţi explic.

Este adevărat că existenţa îţi este chinuită de tot felul de nostalgii şi regrete, născute din amintirea acelor momente în care zburai mai sus decât norii şi pe care acum nu le mai găseşti nicăieri? Nu ai acumulat în suflet atâtea renunţări şi înfrângeri, încât de-abia mai este loc pentru o rază firavă de lumină, venită oblic şi nicidecum dinspre viitor?

Perversitatea situaţiei este că de fapt ne iubim aceste dureri, pentru că sunt ale noastre şi nici nu putem să le înlocuim cu trăiri noi, luminoase, proaspete ca roua de pe florile încă nedeschise. Şi atunci trăim în bună înţelegere cu ele, le ştergem din timp în timp de praf, scăpăm o lacrimă şi un oftat, şi apoi ne desenăm pe faţă acelaşi surâs tâmp şi jovial, care înşeală poate pe toată lumea, dar nu oglinda în care te priveşti atunci când te faci frumos.

Nu-şi fie frică să trăieşti! Nu-ţi fie frică să-şi asumi în fiecare zi un risc nou: chiar riscul dezamăgirii sau al înfrângerii este joacă de copil atunci când îl înnoieşti în fiecare zi! Nu-şi fie teamă să iubeşti şi să cauţi frumuseţi; numai în felul acesta trupul tău va înceta să se plimbe prin lume ca un  sicriu luxos al amăgirilor trecute.

Atât de îmbâcsite vă sunt sufletele, încât numai Herakles ar putea să le mai cureţe, întocmai cum a făcut cu grajdurile regelui Augias. Deviaţi şi voi un râu prin grajdurile întunecate ale sufletului vostru; este râul vieţii adevărate, impetuos şi tumultuos, singurul remediu al iubirii voastre pentru mortăciuni!

Şi pentru a spune o vorbă şi despre nefericitul care era gata să joace rolul pisicuţei din bancul nostru, să spunem că nu este unul dintre noi care să nu fie, în măsură mai mare sau mai mică, masochist. Adică, să ne complăcem în situaţii umilitoare, în care suntem manipulaţi de alţii şi de interesele lor, sau de propriile noastre angoase şi neputinţe. Altfel, nu am putea să ne iubim cu atâta înverşunare înfrângerile; nu am putea să trăim liniştiţi în căsnicii care sunt adevărate închisori sau instrumente de tortură; nu am avea mândria bolnăvicioasă a umilinţei, neputinţei şi neînsemnării noastre.

Şi mai îndrăzneşti să râzi la un banc ca cel pe care l-am povestit! Câtă vreme nu eşti decât zoofil, sadic, necrofil sau masochist, în forme mult mai perverse decât cele sexuale, nu ai decât un singur drept: să plângi şi să te întrebi dacă mai ai vreo şansă de scăpare!