De multă vreme sunt frapat de o remarcă pe care o aud de la străini care vizitează România, sau de la români care revin acasă după mult timp: „peste tot pe stradă nu vezi decât oameni trişti. Care să fie explicaţia?”
Desigur, această remarcă nu are aplicabilitate în cazul tinerilor; tinereţea este o stare veselă prin definiţie. Chiar dacă este simplă hlizeală, sau încrâncenat „haz de necaz”, tineretul expune o imagine de continuă şi frenetică veselie.
Pentru ca mai apoi, pe nesimţite, să treacă în rândurile celor care defilează trişti, sau terni, sau mohorâţi, prin modestele noastre àgore, întărind rostul întrebării de mai sus.
Desigur, viaţa înseamnă suferinţă. Cu cât trăieşti mai lung, sau mai intens, suferinţa te însoţeşte ca un prieten de nedespărţit. Cu cât şirul anilor este mai lung, devii un sarcofag umblător al durerilor trecute, prezente şi viitoare. Momentele de fericire adevărată sunt tot mai puţine, oaze derizorii într-un deşert care pare a nu se mai sfârşi.
Pentru ce au ajuns românii în situaţia de a oferi imaginea unui popor trist, apăsat de soartă? Răspunsul nu poate fi decât extrem de complex, fiindcă trebuie să ia în seamă tot felul de elemente, începând cu tristeţea metafizică a celui mai bătrân popor al Europei, trecând prin secolii de oprimare sălbatică din partea marelor imperii, terminând (poate) cu deruta morală a unei naţiuni care în doar un secol a schimbat de două ori, şi în condiţii dintre cele mai tragice, orânduirea.
Tristeţea este, poate, strâns împletită în însăşi urzeala sufletului românesc (să nu uităm, una dintre cele mai gingaşe izvodiri ale acestui suflet este conceptul de „dor”). Poeţii noştri au dat şi ei glas acestei tristeţi. Lucian Blaga: „Sus stelele cele mai treze/aprind cărbuni de diochi./Subt straşina vremii voi creşte/încet, ca o lacrimă-n ochi.”
Dacă în această formă extrem de poetică tristeţea este sublimă, ce ne facem cu tristeţea cotidiană, care se plimbă pe stradă sau locuieşte în vecini?
Românii sunt trişti fiindcă nu ştiu cum să ţină departe de murii vieţii lor suferinţa, îndoiala, teama, frustrarea, nemulţumirea, amărăciunea.
Românii sunt trişti fiindcă nu ştiu cum să aducă în viaţa lor mulţumirea, împăcarea, bucuria curată, fericirea măruntă. Românii nu ştiu cum să valorizeze lucrurile bune din viaţa lor, nu ştiu cum să pozitiveze situaţiile de viaţă care par dăunătoare.
Şi, mai presus de toate acestea, românii nu ştiu nici cum să ceară ajutor. Cu alte cuvinte, ei ştiu doar să se adreseze medicului, atunci când suferinţa a devenit de nesuportat, sau să migreze pe tărâmul m agiei, făcând apel la vrăjitoare, descântătoare, sau la amulete vindecătoare sau protectoare oferite de duhovnicii de meserie.
Resursa cea mai importantă a fiinţei umane, cugetul dublat de voinţă conştientă, şi care este de fapt singura resursă cu adevărat omenească, este cu desăvârşire ignorată. Medicii prescriu fără ezitare noile medicamente produse de cea mai înfloritoare industrie a omenirii, vrăjitoarele bolborosesc mai abitir şi scot mai mult „argint viu”, duhovnicii îşi înnoiesc stocurile de amulete făcătoare de minuni. În tot acest timp, raţiunea omenească, capacitatea omului de a-şi înţelege viaţa, de a lua hotărâri privitoare la viaţa sa, şi de a găsi acele căi de acţiune care să permită ducerea la bun sfârşit a acelor hotărâri... ei bine, toate acestea sunt ignorate.
Acesta este rostul consilierii sofiologice. Începe cu un strigăt: „Oameni buni, opriţi-vă din trista şi oarba voastră zbatere!” Continuă cu un îndemn: „Hai să ne aşezăm cu linişte, şi să desenăm tabloul vieţii tale”. Sugerează o certitudine: „Izvoarele existenţei tale pot fi cunoscute, şi ele pot fi curăţate de putregaiul suferinţei fără rost”. Se încheie cu un îndemn: „Hai să făurim împreună lumina cu care vei putea să-ţi luminezi, prin voinţa ta, drumul vieţii”.
Cui adresez acest îndemn? Tuturor celor care suferă, dar care în acelaşi timp înţeleg că nu-i vor ajuta cu adevărat nici chimicalele medicilor, nici vrăjile sau alte proceduri mistice sau magice, şi care simt în ei suficentă tărie să îndure adevărul existenţei.
Aceştia sunt oamenii pe care eu pot să-i ajut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu